| home | istoric | fotografie | atlas ortodox | rugăciuni | contact | media |

Sfântul Ioan Scărarul

 

LEASTVITA SFÂNTULUI IOAN SCĂRARUL SCRISĂ DE MONAHUL VASILE

Proveniența: scrisă din porunca lui Ștefan cel Mare, de către Vasile monahul, la Mânăstirea Putna, pentru această mânăstire.

Manuscrisul cuprinde indicele celor treizeci de trepte ale scării virtuților, o poslanie (= scrisoare) a Sfântului Ioan Scărarul și o biografie a sa, pe scurt, după care urmează textul propriu - zis al Leastvitei, intitulat "Cuvinte postnicești ale părintelui Ioan Scărarul, egumenul de la muntele Sinai" și - în final - un "Cuvânt către păstori"

Sfântul Ioan Scărarul s-a născut în jurul anului 579 și a adormit întru Domnul în anul 649. A intrat în mânăstirea din muntele Sinai la vârsta de 16 ani. Pâna la acea vârstă dobândise o pregătire solidă în toate științele acelei vremi, fapt care ar indica proveniența sa dintr-o familie înstărită.
Aleasa sa pregătire în științele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul, iar viețuirea în Muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Acum însă este cunoscut sub numele de Ioan Scărarul, datorită cărții "Scara dumnezeiescului urcuș", pe care a scris-o la sfârșitul vieții sale.
În mânăstire l-a avut ca povățuitor pe Cuviosul Martirie, vreme de 19 ani. După moartea acestuia, Sfântul Ioan s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la 5 mile de mânăstire, unde a viețuit în liniște vreme de 40 de ani.
Spre sfârșitul vieții a fost rugat de monahi să primească a fi egumen al Mânăstirii Sinai. În timpul cât conducea pe monahi pe calea desăvârșirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, aflată la 60 de mile de Mănăstirea Sinai. "Scara dumnezeiescului urcuș" este alcătuită din 30 de "Trepte" (capitole) și se află și în volumul IX din Filocalia românească.

Această lucrare a fost folosită mai întâi de monahi. Până în zilele noastre, aceștia o citesc în special în timpul Postului Mare. Este una din scrierile recomandate în perioadele de post și pentru cei care mai sunt "în lume", însă numai cu precauție și sub sfătuirea unui Părinte duhovnicesc.

Pomenirea Sfântului Ioan Scărarul se face la 30 martie.

Citate din scrierile Sfântului Ioan Scărarul

Despre iubirea de Dumnezeu

>> Dragostea este un adânc al iluminării

>> Iubirea este, după calitatea ei, asemanare cu Dumnezeu pe cât e cu putință muritorilor; după lucrarea ei, e o beție a sufletului; dupa efectul ei, este izvor de credință, abis al indelungii răbdări, ocean al smereniei

>> De această beție duhovnicească au fost beți apostolii și martirii, cei dintâi străbătând toată lumea întru osteneală și osârdie, ceilalți vărsându-și sângele ca pe o apă din mădularele tăiate și suferind chinurile cele mai mari fără să slăbească cu sufletul

>> "Dumnezeu este iubire" iar acela care încearcă să-l definească este un orb care încearcă să numere nisipul de pe fundul mării

>> În măsura în care avem dragostea, în aceeași măsură posedăm și teama. Cine însă nu are teamă, acela sau este plin de iubire, sau este mort cu sufletul

>> Cel care iubește pe Domnul a iubit mai-nainte pe fratele său

>> O mamă nu are atâta afecțiune față de pruncul căruia îi dă pieptul ei să-l sugă, pe cât are pururea fiul dragostei față de Domnul său

>> Cel care iubește cu adevărat are mereu înaintea ochilor minții chipul celui îndrăgit și cu atâta plăcere îl privește înlăuntrul gândului său, încât și noaptea în vis nu-și poate stăpâni elanul care-l atrage spre cel dorit. Rănindu-se cu această dragoste, cineva spunea următoarele cuvinte: "Eu dorm, dar inima mea veghează"

>> Fericit este cel ce are o așa dragoste de Dumnezeu, precum are cel nebun îndrăgostit de iubita sa

>> Fericit este omul care nu se lipește de niciun lucru stricăcios și vremelnic

Despre iubirea Aproapelui

>> Dragostea este lepădarea oricărui gând potrivnic față de aproapele nostru

>> Cel care spune ca Îl iubește pe Domnul, dar în același timp urăște pe fratele său, este asemenea celui care-și închipuie în somn că aleargă

Despre curaj și despre frică

>> Frica este o însușire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deșartă. Frica este lipsa credinței arătată în așteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimțire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă și se împuținează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar și în lucrurile cele mai sigure

>> Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme și fuge la cel mai mic zgomot sau umbre

>> Cei ce plâng și nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispuși la frică, chiar și dintr-un lucru mic se înspăimântă și de multe ori iși ies și din minți. (Sunt cei ce nu-și mai cruță trupul și așteaptă cu hotărâre orice li s-ar întâmpla, căutând ei de bunăvoie suferința.)

>> Omul fricos suferă de două boli: de puținătatea credinței și de iubirea de trup

>> Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât și îndrăzneț, căci sufletul său este slăbit. Omul când pierde echilibrul interior nu se mai cunoaște pe sine și cade astfel în extreme

>> Precum mormolocii îi înfricoșează pe prunci, așa și umbrele pe cei mândri. Nu este cu putință ca cel ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică. Omul care crede, știe că Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământești, chiar viața sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătățile în cer. Cel ce are frică de cele pământești și nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor și nenorocirilor

>> Precum apa strâmtorată țâșnește spre înălțime, așa de multe ori și sufletul strâmtorat de primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăință și se mântuiește

>> De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni: ''Doamne, om nu am'' căci toți îl avem pe Hristos, dar Hristos lucrează prin cei ce cred în El